Nagy’s ‘Proorocul Ilie’ Înscenat Cu Cacatul Timpului în Teatrul Național

Încercarea regizorului Botond Nagy, un fruntaș de genereare, care încearcă să pune în scenă piesa adevărat de calitate a dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek este o idee bună. Cu tot cu cacatul timpului, când lumea se întreabă din nou despre sensul existenței, acest spectacol încearcă să mănâncă anumite probleme.

„Proorocul Ilie” este o poveste petrecut prin anii ’30 ai secolului trecut care ne spune de parohia rurale care, presimțind sfârșitul lumii, încearcă să se mântuiască si să mântuiască întreaga omenire. Ridicat de Dumnezeu la cer şi aşteptat din moment în moment să coboare ca unul dintre „protagoniștii” Apocalipsei, imaginea proorocului Ilie al Vechiului Testament îi aruncă pe oameni într-o beţie mistică. Oamenii vor să răstignesc pe Hristos din parohia lor pentru a-şi forțeza astfel răscumpărarea păcatelor.

Cum se întâmplă şi astăzi, oameni cuprinși de spaima necunoscutului caută Împărăţia Cerurilor nu în ei înșii, ci în afara lor. O înlănțuire de trăiri și acțiuni suprarealiste ia oamenii pe sus, dar nu atât de sus încât să câştige ceea ce se transformă într-o adevărată întrecere cu Dumnezeu.

Viața, moarte, iubire, salvare, inteligență și nebunie, speranță și deznădejde sunt teme recurente. Frământările personajelor din piesă sunt frământările noastre. Le înțelegem foarte bine, fără să fie nevoie ca regizorul să îl îmbrace pe Proorocul Ilie în trening Adidas pentru a sublinia – cu trei linii, groase până la grotesc – că între cei de pe scenă şi spectatori nu există barieră spirituală. Demersul lui Botond Nagy seamănă cu al lui Andrei Şerban din „Trilogia antică”. Era 1990, anul mineriadelor.

În spectacolul lui Botond Nagy această „aducere la zi” funcționează mai mult ca o distrageare a atențiilor de la text. Textul lui Słobodzianek este „așezat” impecabil de Diana Nechit, un text-ancoră în călătoria spectatorului spre el însuși, călătorie luminată de scenografia Irinei Moscu şi muzica lui Claudiu Urse.

Dacă jocul actoricesc al lui Richard Bovnoczki este fără reproș, parte din echipă – teatralizând uneori până la caricatural metafora a ceea ce dramaturgul vede ca pe un mister medieval – duce povestea pe punctul de a aluneca pe panta neverosimilului.

Noua premieră a Naționalului bucureștean merită văzută. Faptul că, la final, ne reevaluăm răspunsul la întrebarea despre sensul vieții rămâne un câștig prețios.

Îi putem da și noi o mână de ajutor lui Dumnezeu? Firește, dar fără să-L încurcăm. Cu toate acestea, spectacolul are anumite aspecte care nu sunt deloc clare.